Atunci când România va avea o conducere centrală și locală care să-i servească în mod real interesele, atunci când va avea o clasă politică responsabilă întoarsă cu fața către ea, țara noastră va renaște pur și simplu, din perspectiva dezvoltării ei materiale cel puțin.
*
Resursele naturale ale țării sunt cheia acestei renașterii, dar după cum vedeți mai nimeni nu vorbește despre asta, partidele politice, în general, ocolesc acest subiect și se feresc de el ca dracul de tămâie.

De ce?

Pentru ca să nu-și supere stăpânii adevărați.
Este vremea să aflați, cei care nu ați aflat deja, faptul că nu noi cetățenii României suntem stăpânii clasei politice parlamentare românești, în niciun caz.
Cine sunt ei? Vă las pe voi să stabiliți!
În orice caz, clasa politică parlamentară actuală nu va rezolva niciodată această problemă. Ea, oricum, trebuie schimbată în totalitate.

Resursele naturale ale țării nu au fost vândute, așa după cum în mod fals spun unii care cer naționalizarea lor absolut aiurea.
Nu avem ce să naționalizăm întrucât acestea aparțin în totalitate Statului român.
Însă acesta, dând dovadă de crasă incompetență, ca să nu-i spun trădare, le-a instrăinat, în mare parte, prin concesionare, stabilând redevențe, taxe și impozite în această zonă, de-a dreptul ridicole.

România este a 5-a țară din Europa din punct de vedere al bogăției resurselor naturale, însă asta nu se resfrânge aproape deloc asupra nivelului de trai al cetățenilor săi.

Care este soluția?

1. Reanalizarea tuturor contractelor de concesiune, din toate punctele de vedere, iar acolo unde se constată clare incălcări ale Legii la momentul întocmirii lor, sau aspecte precum, spre exemplu, nerespectarea unor clauze de către cel care este beneficiarul concesiunii, ori faptul că prin exploatare se aduce grave prejudicii securității de mediu, contractele în cauză să fie reziliate, pur și simplu.
2. Ridicarea redevențelor la nivelul mediu europen, cel puțin.
3. Mărirea taxelor și impozitelor în zona exploatării resurselor naturale.

Vă invităm să citiți un articol revelator în ceea ce privește resursele naturale în general și cele ale României în speccial, un articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.11.2013

Resursele naturale, iar în acest sens România este o țară bogată (pe locul 5 în Europa din acest punct de vedere n.n.), ar trebui să aducă bunăstare, mai ales într-o economie globală în dezvoltare cu un consum tot mai mare, dar în realitate țările bogate în minereuri, cum ar fi aur, cărbune sau petrol, sunt adesea mai sărace şi se dezvoltă mai greu decât cele care-şi cumpără resursele.

Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creștere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică mai durabilă, cum ar fi educația sau transportul. Astfel, pe măsură ce-şi epuizează resursele, statele devin mai sărace.

Deși țări precum Nigeria, Liberia, Venezuela şi chiar Rusia sunt bogate în resurse, o mare parte din populația acestora trăiește sub pragul sărăciei, nu are acces la apă curentă şi canalizare, la electricitate, spitale, școli sau transport adecvat.

Paradoxul are şi un nume, „blestemul bogăției în resurse naturale“, iar ingredientele acestuia sunt bine cunoscute.

Țările bogate în resurse tind să aibă monede puternice, ceea ce face alte exporturi necompetitive, explică Joseph Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, într-un articol publicat în august anul trecut în Project Syndicate sub titlul de „Bogate în resurse, sărace în bani“.
Apoi, deoarece exploatarea resurselor de obicei nu asigură multe locuri de muncă, șomajul crește. De asemenea, din cauza prețurilor volatile ale resurselor, creșterea economică este instabilă. Volatilitatea este exacerbată adesea de băncile internaționale, care se grăbesc să intre şi să investească atunci când prețurile sunt mari şi se retrag fără să ezite în perioadele dificile, totul în concordanță cu principiul că bancherii îi împrumută doar pe cei care nu au nevoie de banii lor.

Dar cel mai evident motiv este faptul că țările bogate în resurse nu urmăresc strategii sustenabile de creștere. Guvernele nu-şi dau seama că dacă nu folosesc bogăția rezultată din exploatarea resurselor pentru investiții productive care să diversifice economia își sărăcesc țara.

Disfuncționalitățile politice agravează problema, în condițiile în care conflictele legate de accesul la câștigurile din resurse favorizează instaurarea guvernelor corupte şi nedemocratice.
Dependența de resurse face ca „lanțul responsabilității dintre cetățeni şi guverne să fie slab“

Acolo unde guvernele sunt puternic dependente de veniturile din resurse, şi nu de taxele de la cetățeni, „lanțul responsabilității dintre cetățeni şi guverne poate fi slab.
Abundența resurselor naturale poate fi asociată cu sisteme slabe de control şi decizie deoarece generarea de venituri mari motivează elita politică şi grupurile private puternice să caute controlul acestor venituri spre beneficiul anumitor grupuri şi în dauna interesului economic comun“, se arată într-un studiu al Băncii Mondiale, citat de The Guardian într-o analiză publicată în octombrie 2012 sub titlul „Sunt resursele naturale binecuvântare sau blestem pentru țările în dezvoltare?“.

Problema are şi rezolvări, la fel de bine documentate cum sunt cauzele. Printre acestea se numără un curs de schimb valutar redus, crearea unui fond de stabilizare, investirea „inteligentă“ a veniturilor din resurse, inclusiv în oameni, interzicerea creditării şi transparență, pentru ca locuitorii țării să vadă de la cine vin banii şi unde se duc.

Aceste măsuri sunt necesare, dar nu suficiente, iar țările bogate în resurse trebuie să facă anumiți pași vitali pentru a deveni „națiuni binecuvântate“.
În primul rând, guvernele trebuie să se asigure că cetățenii sunt cei care profită cel mai mult de resursele țării. Există un inevitabil conflict de interese între companiile, de cele mai multe ori străine, care exploatează resursele, şi țările gazdă. Primele vor să plătească cât mai puțin posibil, iar ultimele să maximizeze câștigul.

Licitațiile transparente şi bine puse la punct pot genera mai multe venituri decât înțelegerile încheiate în spatele scenei. De asemenea, contractele ar trebui să fie mai transparente şi să asigure că dacă prețurile cresc, câștigurile nu curg doar în cuferele companiilor.
Puterea de renegociere ca armă pentru protejarea intereselor naționale

Din nefericire, multe țări au semnat deja contracte proaste care dau companiilor private străine cea mai mare parte din valoarea resurselor. De aceea, guvernele trebuie să se asigure că pot renegocia, iar dacă aceasta nu este posibil, că pot impozita mai mult profitul care crește exagerat. Strategia a dat roade în cazul Botswanei şi nu doar țările în curs de dezvoltare, precum Bolivia şi Venezuela, renegociază.

Economii dezvoltate ca Australia şi Israelul renegociază. Chiar şi Statele Unite, cea mai mare economie a lumii şi cel mai mare consumator de resurse, a impus taxe speciale pe profit.
La fel de important este ca banii rezultați din exploatarea resurselor naturale să fie folosiți pentru stimularea dezvoltării. Adesea, în statele bogate în resurse infrastructura – drumuri, căi ferate sau porturi – a fost construită cu un singur scop, acela de a scoate bogățiile naturale din țară la cel mai redus preț posibil, fără eforturi ca resursele să fie procesate local, cu atât mai puțin pentru dezvoltarea industriei locale.

Dezvoltarea reală cere explorarea tuturor posibilelor implicații, precum pregătirea angajaților locali, ajutarea companiilor mici şi mijlocii să devină furnizori pentru grupurile miniere, de petrol sau de gaze naturale, crearea unei capacități interne de procesare şi integrarea resurselor naturale în structura economică a țării.

Resursele nu vor dispărea prea curând, iar cererea pentru ele şi prețurile acestora tind să crească. Blestemul resurselor poate fi rupt dacă țările înființează instituții şi pun în practică politici care să asigure că bogăția din resurse ajunge la toți cetățenii, concluzionează Joseph Stiglitz.