Un articol semnat de Bogdan Munteanu

O stafie care nu este lăsată să moară continuă să bântuie fără odihnă și azi, nu doar prin Europa, ci în întreaga lume. În viața terestră ea s-a încarnat acum 200 de ani sub numele de Karl Marx. Dar spectrul pe care l-a lăsat în urma ei în lumea ideilor a contaminat asemeni unui nor radioactiv mințile multor oameni orbiți de fascinație. Astfel a luat naștere o întreagă familie de ideologii „marxiste”, în mod esențial înrudite între ele, dar adaptate cameleonic diferitelor epoci istorice. Și pentru că acestea au la bază tocmai respingerea oricărui idealism de factură transcendentă, chintesența lor rezidă în mod inevitabil într-un praxis de natură istorică-politică. Urmele pe care ideologia marxistă cu toate dezvoltările ei ulterioare le-a lăsat prin universul gândirii au avut caracterul unui far orbitor, a unui ideal abstract, dar care se cerea imperios realizat aici, pe pământ. O filosofie care nu mai încerca doar să explice lumea, asemeni tuturor celor anterioare, ci mai ales să o transforme. Încercările acestei stafii de a se încarna cu orice preț, de a căpăta un trup terestru, văzut drept singura realitate existentă, au brăzdat istoria omenirii cu dâre adânci și însângerate.

Niciodată în numele unei idei nu au mai fost omorâți atâția oameni, de ordinul a sute de milioane de-a lungul unui secol de utopie comunistă aplicată în diferite tari de pe toate continentele, începând cu Rusia sovietică.

Acum, când adepții, simpatizanții și epigonii găsesc de cuviință să comemoreze aniversarea rotundă a „maestrului” lor, se aud iarăși tot mai multe voci care încearcă să relativizeze această realitate care a însemnat totodată o tragedie unică în istoria omenirii. Se afirmă îndeosebi că ideile fundamentale ale marxismului sunt bune, nobile și înălțătoare. Dar că cei care au încercat să le pună în practică fie au făcut-o greșit, abdicând moralmente și încercând să le realizeze cu mijloace nepotrivite (totalitarism, violenta), fie nu le-au înțeles așa cum se cuvine. În ambele cazuri responsabilitatea tuturor ororilor cade doar pe seama unor personaje istorice odioase, de care acum nu vrea să mai audă nimeni, și a setei lor personale de putere. Dar în niciun caz pe seama „idealurilor mărețe” ale utopiei comuniste cu toate ramurile ei.

În orbirea lor, toți acești adepți continuă să se agațe de ceea ce le este practic un surogat de religie, refuzând să vadă rădăcina tuturor nenorocirilor „colaterale” aduse de încercările de implementare a ei. Și care rezidă în însăși esența acestei ideologii: ruptă de realitate, amputând natura umană de dimensiunea ei spirituală, transcendentă. Una care ignoră legile economice, crezând că poate aboli cu forța un sistem totuși „natural”, dacă prin asta înțelegem natura umană căzută, care nu poate fi separată de instinctul firesc de proprietate și de sporire a acesteia. O ideologie care refuză să admită că depășirea acestui dat natural poate avea loc doar pe un alt plan și doar la modul individual, în niciun caz la nivelul unei societăți întregi, care este fundamentată pe el. Una care ignoră realitățile națiunilor, sau mai precis tinde să abolească aceste entități iarăși specifice lumii „firești”, care stau la baza societăților de-a lungul istoriei. Religia este de asemenea repudiată, nu doar în funcția ei soteriologică, dar și din punctul de vedere al rolului ei social, de pilon al societatii care fie și implicit este fundamentată pe un set de valori derivate din cele ale religiei tradiționale. Subliniind acest rol, Edmund Burke anticipa spunând că eliminarea religiei din societate riscă să producă un vid care va fi inevitabil umplut de o superstiție grosieră. Omul are nevoie prin însăși constituția sa lăuntrică de o mitologie, iar comunismul îi oferă un înlocuitor, care proclamă la rândul lui un set de adevăruri ultime.

Pe scurt: ideea centrală a utopiei comuniste este aceea de a realiza un paradis terestru, la care se poate ajunge numai prin distrugerea prealabilă a tuturor elementelor care au caracterizat existenta istorică de până acum a omenirii și care au oferit oamenilor siguranță, adăpost, alinare și un sentiment de coeziune: stat, națiune, monarhie, religie, proprietate privată, familie.

Un profet al disoluției totale a tot ce e firesc și organic: acesta este de fapt Karl Marx, în ipostaza sa nefalsificată. Acestea sunt țelurile pe care le urmăresc adepții săi până în ziua de azi. În privința lor nu s-a schimbat nimic de la 1848 (anul în care Marx și Engels publicau „Manifestul Partidului Comunist”) și până astăzi, 170 de ani mai târziu. Toate aceste scopuri sunt expuse acolo negru pe alb, iar cei doi autori (cel principal fiind desigur Marx) le-au rămas fideli până la moarte, așa cum reiese din prefețele pe care ei le-au scris diferitelor ediții ulterioare ale manifestului.

Singura variantă invocată de marxiștii și neo-marxiștii de azi pentru justificarea crezului lor este aceea că atingerea țelurilor expuse în manifestul originar al comunismului nu e obligatoriu să se fi petrecut pe cale violentă, ci la ele s-ar putea ajunge și în mod „pașnic”, „democratic”. Adică modul de acțiune care este practicat îndeobște azi. Ce nu ne explică aceștia este faptul că la premisele care permit (actualmente, sau deocamdată) urmărirea consecventă a acelorași țeluri dizolvante prin metode exclusiv de tip „soft-power” se sprijină foarte solid pe temelia primei jumătăți a secolului trecut, cu două războaie mondiale fără precedent, și cu numeroase revoluții sângeroase, începând cu cea bolșevică. Nu cumva doar datorită rezultatelor acestora, toate contribuind într-un fel sau altul la distrugerea acelor elemente pe care vrea să le elimine comunismul, s-a ajuns la situația actuală? Se poate spune că aceste uragane istorice și-au făcut treaba, iar de-acum ea poate fi continuată cu metode mai blânde. Ceea ce e totodată un semn că în linii mari, principalele obstacole în calea comunismului au fost de fapt eliminate.

Noua ofensivă a religiei „corectitudinii politice”

[Notă: această parte a textului reprezintă un fragment din capitolul cu același titlu din cartea „Marionete ale destinului”, apărută în primăvara acestui an. O dezbatere pe marginea temelor ei principale poate fi urmărită aici: http://corortodox.blogspot.de/2018/03/falsificarea-omului-prin-ideologie.html ]

Caracteristica ultimilor ani este cea a redefinirii în masă a sensurilor termenilor. Noțiunile nu mai înseamnă ceea ce știam dintotdeauna, ci trebuie să primeze semnificația încărcată ideologic care le-a fost conferită de artizanii ingineriilor sociale la care suntem supuși în ultima vreme. Religia lor nu poartă alt nume decât „corectitudinea politică”. Iar dogmele acesteia sunt constituite din anumite concepte destinate a fi totodată calul de bătaie al unei propagande asidue, dusă în special prin ONG-uri generos sponsorizate.  A afirma că principalul finanțator al apostolilor acestei noi religii nu este altul decât George Soros a devenit deja un loc comun, un adevăr pe care nu îl poate contesta nimeni. Cei care refuză supunerea în fata noilor dogme, printre care pot fi enumerate „toleranța”, „diversitatea”, „nediscriminarea”, sunt etichetați corespunzător drept extremiști, retrograzi, habotnici, talibani, fanatici, homofobi, iar șirul epitetelor poate continua la nesfârșit.

Diferența limpede între firesc și nefiresc este complet bruiată, iar sensurile noțiunilor răstălmăcite.

Firesc ar fi să fim toleranți cu abaterile de la normă, dar numai atunci când acestea nu au pretenția să se substituie normei însăși.

Diversitatea culturală, religioasă și etnică poate reprezenta un prilej de îmbogățire reciprocă atunci când e înțeleasă corect, cu respect pentru toate identitățile, iar nu drept concept dizolvant, menit să submineze specificul majoritar. Aceasta se poate vedea cu atât mai mult, cu cât sfera „diversității” a fost extinsă la maximum, prin includerea ostentativă a tuturor orientărilor sexuale posibile. Se definesc astfel identități colective ale unor grupuri sociale care nu au cum reprezenta o tradiție sau cultură în adevăratul sens al cuvântului, dar care au pretenția de a le fi recunoscut acest statut și de a le fi conferite drepturi colective.

La rândul ei, nediscriminarea nu ar trebui să însemne altceva decât egalitatea tuturor în fața legii, egalitatea de șanse, totul ca reflex al egalității oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar nu un concept versatil, folosit drept armă de luptă împotriva firescului sau menit să justifice cele mai aberante inginerii sociale.

Societatea românească consemnează în ultima vreme o veritabilă ofensivă a acestei noi religii împotriva valorilor tradiționale. Miza cea mai importantă în această etapă a luptei o constituie, firește, inițiativa Coaliției pentru Familie de a declanșa un referendum național pentru modificarea Constituției în sensul de a preciza explicit faptul că prin căsătorie se înțelege uniunea dintre un bărbat și o femeie (așa cum e stipulat de altfel în Codul Civil) iar nu între „soți”, așa cum cu o anumită neglijență au formulat autorii primei constituții democratice postdecembriste. Litera legii actuale e ambiguă, putându-se înțelege practic orice, inclusiv poligamia, dar spiritul era la vremea sa de la sine înțeles, mai ales că pe atunci era încă în vigoare faimosul articol 200 din Codul Penal care incrimina practica homosexualității.

Pentru a-și atinge țelul, activiștii noii religii au început prin a folosi termenii de „toleranță” și „diversitate”. Dar ei nu sunt suficienți pentru a impune o redefinire căsătoriei  prin extinderea ei dincolo de marginile firescului. Aceste concepte reprezintă însă un auxiliar provizoriu, menit să pregătească terenul în acest scop. Astfel, strategia lor este ca pe de-o parte să creeze o perdea de fum prin amalgamarea termenilor: vorbesc despre familie și nu despre căsătorie. Iar familia poate fi, într-adevăr, diversă. Nu doar cea clasică, din părinți și copii, dar și cea monoparentală (în urma unui divorț sau deces), sau copii și bunici care devin tutori ai minorilor în urma decesului părinților, etc. Deși, bineînțeles, în Constituție nu e vorba de așa ceva. Din punct de vedere religios cununia reprezintă o taină a Bisericii, ea consfințind sanctificarea uniunii dintre un bărbat și o femeie (excluzând orice altă „combinație”), al cărei scop este pășirea în comun pe calea mântuirii, sprijinul și dragostea reciprocă, dar și zămislirea și creșterea copiilor, dacă Dumnezeu a binecuvântat această uniune și cu urmași. Din punct de vedere civil, familia reprezintă celula de bază care permite perpetuarea societatii omenești, acel cadru care permite nașterea, ocrotirea și educarea copiilor. Tocmai din acest motiv statul laic are tot interesul să protejeze în mod deosebit familia (adăugând termenul de „tradițională” nu ar însemna altceva decât rostirea unui pleonasm): grija pentru generațiile de mâine, crearea unui cadru favorabil perpetuării biologice a societatii. În virtutea acestei concepții, termenul de „nediscriminare” pe care îl tot invocă activiștii „diversității” devine inoperant. Statul nu face decât să trateze diferit situații cu totul diferite: copiii nu se pot naște decât dintr-un bărbat și o femeie. Chiar dacă există și familii fără copii, e evident că raportul trebuie privit drept acela dintre excepție și regulă, dar în  interiorul aceluiași cadru. E absurd ca statul să condiționeze valabilitatea instituției căsătoriei de producerea unui anumit număr de copii într-un termen dat, sau să pretindă anterior încheierii acesteia teste de fertilitate. Totul nu ar reprezenta altceva decât o intruziune nepermisă în intimitatea unui cuplu sau, dacă vrem, în ceea ce totuși reprezintă o „taină”, din moment ce Biserica o consfințește ca atare și care implică și alte aspecte de ordin transcendent, dincolo de cele pur reproductive sau hedoniste. Una peste alta însă, posibilitatea nașterii copiilor nu este conferită decât de uniunea între două persoane de sexe opuse. O complementaritate ca lege firească a creației. Prin urmare, nu poate fi vorba de „discriminare” atunci când situații diferite sunt tratate cu măsuri diferite. Degeaba vin unii să invoce argumentul că familiile homosexuale pot adopta copii, sau că pot exista mame sau tați „surogat”. Din punct de vedere biologic orice copil are un tată și o mamă și e dreptul lui să-și cunoască acești părinți precum și –dacă nu poate fi crescut de ei- de a creste într-un mediu cât mai asemănător, alături de o nouă mamă și/sau un nou tată.

În fața unor asemenea argumente, artizanii corectitudinii politice aplică printre altele și strategia limbajului împăciuitor al „toleranței”. Ei ne spun că prin redefinirea sensurilor căsătoriei nimeni nu pierde nimic, căci în fond familiile clasice vor putea fi în continuare întemeiate, ele vor putea zămisli copii, etc., atâta doar că vor apărea și noi alternative, care în mod normal nu ar trebui să deranjeze opțiunile majoritare.

Ei bine, dacă lucrurile stau la modul teoretic astfel, practica ne spune altceva. Da, teoretic ar fi foarte bine și frumos să trăim fiecare cu ideile și concepțiile noastre, lăsându-ne reciproc în pace. Doar nu e vorba de bunuri materiale, de resurse necesare supraviețuirii pe seama cărora să se ducă o sălbatică luptă pentru existenta, ci doar de … idei. Care nu se epuizează când sunt împărtășite. Sunt abstracte. Ele se pot ciocni, contrazice, dar … de ce trebuie ca oamenii să se lupte între ei în numele lor? Nu e mai bun respectul reciproc, toleranța, lăsând pentru fiecare un loc sub soare? Ba da, firește. Dar cu o condiție: să existe un asemenea cadru. Iar acesta nu îl poate realiza decât statul. Numai că existenta unui asemenea „stat minimal” este o utopie. Orice stat este fundamentat pe niște valori înscrise în legea sa fundamentală care sunt menite să asigure un anumit nivel de coeziune socială. Nu pot exista pe același teritoriu niște societăți complet paralele, fiecare cu sistemul său de valori, care să se perpetueze fiecare în mod autonom, evitând orice fel de interacțiune. Cel mai important aspect este însă acela că statul își arogă în principiu monopolul asupra educației școlare, segmentul școlilor private fiind în cele din urmă o excepție, autorizată tot de către stat.

Acest „război cultural” în plină desfășurare ar trebui numit mai degrabă drept „război religios”. Miza sa fundamentală este în fond aceea a convertirii sufletelor, de a cuceri cât mai mulți adepți. Prin interpretarea principiilor constituționale în cheie ideologică și prin ideologizarea întregului spațiu public, politic, educațional, adepții noii religii ai „corectitudinii politice” au declanșat o amplă ofensivă împotriva așezării tradiționale a lumii care se revendică de la o moștenire religioasă specifică. Iată de ce momeala „toleranței” pe care ne-o întind aceștia în privința acceptării și a altor forme de căsătorie e una otrăvită. Desigur, căsătoria dintre un bărbat și o femeie va exista și de aici înainte și nu o va anula nimeni. Dar ceea ce se va impune apoi cu pumnul de fier al intoleranței sunt dogmele noii religii, care impun acceptarea, dacă se poate din convingere, dacă nu, de teama represaliilor, a principiilor acesteia. Scopul ei îl constituie în cele din urmă convertirea în masă prin propagandă și monopol ideologic asupra conținuturilor educației școlare, asupra mass-mediei, etc. Direct spus, spălarea creierelor și crearea unui om lipsit de identitate și transcendență. Și mai direct spus, acesta a fost în fond exact scopul comunismului. Care a eșuat doar pentru că a folosit mijloace nepotrivite în atingerea lui, iar acum încearcă să se reinventeze și să-și atingă țelul pe alte căi.

Ce putem face în fața acestor asalturi concertate?

În primul rând să înțelegem modul de acțiune al acestei hidre proteice și să aderăm trup și suflet la valorile pe care vrem să le apărăm în fața disoluției. Lupta este una complexă. Nu se poate combate o lozincă cu o altă lozincă. Să nu cădem în capcana de a combate răul cu rău. E nevoie în primul rând de adevăr, de trăire în spiritul adevărului. Iar mai presus de toate, de ajutorul lui Dumnezeu.

Sursa:

https://www.rostonline.ro/2018/05/marxism-si-neomarxism/

 ROMÂNIA ÎNAINTE DE TOATE!